|
|
Vă place Brahms?
Françoise Sagan, traducere de Nicolae Constantinescu
15.08.2007
Françoise Sagan
Vă place Brahms?
Pro Editura si Tipografie, 2007
traducere de Nicolae Constantinescu
*****
Lui Guy
I
Paule îşi privea faţa în oglindă şi trecea în revistă cu atenţie, unul câte unul, ridurile apărute în treizeci şi nouă de ani. Nu făcea asta cu un sentiment de panică, cu acreala obişnuită în astfel de cazuri, ci cu mult calm şi nu o foarte mare atenţie. Ca şi cum pielea călduţă, pe care degetele o întindeau uneori ca să sublinieze un rid, să scoată în evidenţă o umbră, ar fi fost a altcuiva, a altei Paule, preocupate cu pasiune de frumuseţea ei şi trecând cu greu de la condiţia de tânără femeie la aceea de femeie tânără: o femeie pe care nu o cunoştea prea bine. Se aşezase în faţa oglinzii să-şi omoare timpul şi - gândul acesta o făcea să zâmbească - descoperea că el omora fără grabă, încetişor, atacând o înfăţişare despre care ştia că fusese mult îndrăgită.
Roger trebuia să vină la ora nouă; acum, era de-abia şapte; avea tot timpul. Putea să se întindă în pat, cu ochii închişi, şi să nu se gândească la nimic. Să se destindă, să se relaxeze. Dar la ce lucru atât de pasionant, de extenuant se gândea în timpul zilei ca să fie nevoie să se odihnească seara? Cunoştea foarte bine acea nepăsare agitată care o purta dintr-o cameră în alta, de la o fereastră la alta. Era ca în copilărie, în zilele ploioase.
Intră în baie, se aplecă să atingă apa din cadă şi acest gest îi aminti brusc de un altul... Trecuseră de atunci aproape cincisprezece ani. Era cu Marc, petreceau vacanţa împreună al doilea an şi simţea deja că legătura lor nu va putea să dureze. Se afla în barca cu pânze a lui Marc, şi pânza se agita în vânt ca o inimă nehotărâtă; avea atunci douăzeci şi cinci de ani. Şi, deodată, se simţise cuprinsă de fericire acceptând totul de la viaţa ei, acceptând lumea, înţelegând într-o clipită că totul era bine. Şi, ca să-şi ascundă expresia feţei, se aplecase peste bord, încercând să-şi ude degetele în apă. Mica barcă cu pânze se înclinase într-o parte; Marc îi aruncase o privire inexpresivă şi Paule simţise imediat cum ironia luase locul fericirii. Bineînţeles, după aceea fusese fericită, cu sau prin alţii, dar niciodată în acel fel total, unic. Şi această amintire semăna până la urmă cu o promisiune nerespectată.
***
Se apropia ora sosirii lui Roger, iar ea îi va explica, va încerca să-i explice. El va spune "da, bineînţeles", cu acel fel de satisfacţie pe care o avea când descoperea înşelătoriile vieţii, un adevărat entuziasm în a comenta absurditatea existenţei, încăpăţânarea lor de a o prelungi. Numai că el compensa asta printr-o vitalitate permanentă, apetituri violente şi, în fond, o mare bucurie de a trăi, care se oprea doar odată cu somnul. Atunci, adormea brusc, cu mâna pe inimă, la fel de atent la viaţa lui ca în stare de veghe. Nu, nu putea să-i explice lui Roger că se cam săturase, că nu mai suporta această libertate instalată între ei ca o lege, o libertate de care numai el se folosea, pentru ea reprezentând doar singurătate; nu putea să-i spună că se simţea uneori ca una dintre acele femei aspre şi posesive pe care el le ura. Şi apartamentul pustiu i se păru brusc oribil şi inutil.
Roger a sunat la ora nouă şi deschizându-i, văzându-l zâmbitor în faţa uşii, cu trupul lui solid, Paule îşi spuse, încă o dată şi cu resemnare, că acela era destinul ei şi că îl iubea. Roger o luă în braţe.
- Ce frumos te-ai îmbrăcat!... Îmi era dor de tine. Eşti singură?
- Da. Intră.
"Eşti singură...?" Ce-ar fi făcut dacă i-ar fi răspuns: "Nu, ai picat prost"? Dar, de şase ani, nu spusese niciodată asta. Iar el nu pierdea prilejul s-o întrebe, să se scuze uneori pentru că o deranja, cu o perfidie pe care i-o reproşa mai mult decât nestatornicia. (Roger nici măcar nu putea să admită ideea că ar fi putut fi singură şi nefericită din cauza lui.) Paule îi zâmbi. El deschise o sticlă, umplu două pahare şi se aşeză.
- Vino lângă mine, Paule. Vrei să cinăm împreună?
Paule se aşeză lângă el. Roger părea şi el ostenit. Bărbatul îi luă mâna şi i-o strânse uşor.
- Mă zbat într-o mare de complicaţii, spuse el. Afacerile merg prost, oamenii sunt cretini şi indolenţi cum nu se poate. Ah, să trăieşti la ţară!
Ea începu să râdă.
- Ţi-ar lipsi Quai-de-Bercy, şi depozitele, şi camioanele tale. Şi nopţile lungi petrecute în Paris...
http://saturnalia.3xforum.ro/viewtopic. ... =9584#9584
_______________________________________
 
|
|
