|
|
Delia Oprea: Veghea naţiunii naşte îngeri
gină Pagina anterioară Pagina următoare
Dragă tată, la început am vrut să-ţi scriu un bilet, atât doar, un bilet sec de douăzeci de cuvinte în care să-ţi descriu gestul meu fără să ţi-l explic. Umblam pe străzi ore în şir fără să văd oamenii, maşinile, fără să-i aud, fără să-i simt, complet închis într-un univers muribund în care scriam cu înverşunare douăzeci de cuvinte tatălui meu. Mereu alta, niciodată vreo versiune nu mi se părea prea bună. Măcinam cuvintele cu furie şi îndârjire căutându-le pe cele mai aspre, mai grele, mai cumplite. Umblam pe străzi până îmi amorţeau picioarele, mâinile, în special mâinile pentru că pumnii îi ţineam strânşi într-o încordare fizică egală cu cea din mintea mea. Nu ştiu dacă am dormit undeva, nu ştiu dacă am mâncat ceva, nu mai ştiu nimic dar şi acum aş putea să-ţi scriu zeci de variante ale biletului spre tine. Apoi m-am hotărât să-l scriu şi singurul loc în care puteam încă veni era aici, în camera Anei, o cameră albă şi înaltă cu perdele de dantelă.
M-am trezit în baie, Viorica mă spăla ca pe un copil, nu m-am mirat, nu-mi era ruşine, lumea mea era aproape goală de orice lucru care ţinea de viaţă, aveam amintiri fotografice despre gesturi umane, dar nici măcar ele nu păreau ale mele. Buretele, Viorica, apa, săpunul erau toate gesturi ale unei vieţi trecute, încheiate, uitate. Nu realizam că nu simt săpunul pe piele sau mirosul lui, că nu auzeam apa, nu percepeam continuu prezenţa Vioricăi, nu o înţelegeam.
Cred că au trecut câteva zile, din acea perioadă nu păstrez nici o amintire legată de timp, probabil au trecut câteva zile, în care am dormit sau am făcut altceva, dar biletul nu am reuşit să-l scriu. Acesta a fost primul semn. Biletul, pe care-l înfigeam cu furie în tine de zeci şi sute de ori, ca pe un pumnal, cu dorinţa sălbatică să suferi aşa cum suferisem eu în camera Anei, a dispărut, a încetat să fie unicul obiect al universului meu. Şi am rămas gol. Viorica m-a îngrijit ca pe un copil, dar nu eram un copil, mai degrabă eram un mort.
Prima senzaţie a fost un parfum special, unic, parfumul pe care-l simţisem în prima seară când am intrat aici şi care m-a urmărit atunci când interzisesem oricăror altor amintiri să mai încapă în mine. Parfumul a creat o fisură prin care a intrat durerea. O durere atroce, care rodea din mine ca un acid, aveam impresia că sufletul îmi sfârâie şi ies aburi, o durere fără început, fără lacrimi, arhetipul durerii. Mi se părea că durerea îmi venea din afară, din exteriorul meu, dar odată ajunsă în mine se coagula într-o sfera incandescentă care mă ardea. Strâns ghemuit în camera Anei am fost sigur că acela este sfârşitul. Nu ştiam ce este sfârşitul, dar acea stare am crezut că este lumea în care urma să trăiesc până la sfârşitul timpurilor. Nu era resemnare, pentru că nu ştiam ce înseamnă resemnarea ca noţiune, nu ştiam nimic, eram durerea şi în acelaşi timp o primeam din afară, exact cum până de curând fusesem om cu aspiraţii, cu gânduri şi dorinţe, atunci devenisem durere.
Am trăit momente cumplite de supremă insolenţă în care în loc să-mi primesc durerea ca pedeapsa ce de fapt era, eu mă ridicasem alături de Dumnezeu ca să o pogor asupra mea. Încercam să-mi neg destinul, destinul meu şi al Anei, să-l neg ca apoi să-l pot reinventa. Lângă durere a apărut furia, frustrarea, vina, mai ales vina. Şi aş fi continuat la infinit să simt tot răul dar Ana m-a salvat. A apărut la capul patului, Ana mea, cu un zâmbet cum nu mai văzusem niciodată pe buzele ei. Ana zâmbea trist, avea o cută mică care îi schimba de multe ori zâmbetul într-o grimasă de tristeţe, dar atunci Ana a zâmbit ca o lumină, un zâmbet orbitor, grav, dar nu trist.
Vezi tată, acestea nu sunt amănunte, fiecare mişcare, chiar şi adierea de o clipă a unui gest au o importanţă primordială. Nu mi-a vorbit, dar prezenţa ei a absorbit tot răul din mine: agresivitate, durere, insolenţă, toate stările care îmi îndureraseră până atunci fiinţa au fost absorbite, anulate, a făcut un gest cu mâna care nu exista aici în această lume. Mâna fragilă cu degete prelungi era transparentă în lumina din jurul ei, nu pot să-ţi descriu gestul, semnificaţia lui însă am înţeles-o imediat. Lângă ea gestul fusese normal, semnificaţia lui era la îndemână, dar toate au dispărut odată cu ea.
Am rămas cu amintirea unei clipe a cărei putere o simt în mine, puterea e în două cuvinte: te iubesc! Te iubesc, tată. De atunci aceste două cuvinte au devenit centrul vieţii mele, am realizat că nu voi fi în stare să-ţi trimit un bilet şi o vreme am crezut că voi fi nevoit să te văd, dar într-o noapte tot Ana mi-a dat soluţia. Nu puteam dormi şi îi atingeam lucrurile: pieptenii, crema, bluzele diafane. Pe biroul ei era un stilou vechi, masiv, cu peniţa de aur, un obiect ca toate celelalte, din aceeaşi categorie a lucrurilor Anei, dar, când am pus mâna pe el, atingerea mea întru amintirea Anei s-a transformat imediat în altceva: era o senzaţie veche, veche dar atât de familiară, încât aproape m-am speriat. Un băiat care folosise ani la rând stilourile la şcoală, a folosit o singură dată în viaţa lui un stilou pentru a scrie. Într-o vară cu gust de incendiu scrisesem poezii, trei luni în care stiloul din mâna mea devenise un vehicul miraculos prin care sufletul meu îl puteam scoate la suprafaţă. Pentru tine, tată.
http://saturnalia.3xforum.ro/viewtopic. ... =9720#9720
_______________________________________
 
|
|
