|
|
Scrisorile lui Mozart
Dan Scurtulescu
De regulă, autorii biografiilor lui Mozart declară ca sursă principală de documentare scrisorile acestuia către tatăl său (cele mai multe dintre ele). Unii susţin, chiar, că nu s-au abătut niciun dram de la conţinutul lor. Sau, mă rog, de la sugestiile conţinutului lor, ceea ce ar fi mai aproape de adevăr. Căci, sugestiile îi sună fiecăruia altfel şi poţi broda nestingherit pe marginea lor cu convingerea că le-ai înţeles şi le urmezi întocmai.
Mie, scrisorile (publicate de Editura Humanitas în 2007) îmi dezvăluie puţine lucruri despre adevăratul Mozart. Majoritatea mi se par convenţionale (unii zic că aşa şi sunt), referindu-se în cea mai mare parte la viaţa de zi cu zi, cu banalităţile şi sforţările ei, şi prea puţin la felul de a gândi al compozitorului - singurul lucru cu adevărat interesant pentru un muzician. Iar dacă l-aş privi pe Mozart - ca persoană - aşa cum reiese din ele, n-ar semăna aproape deloc cu imaginea consacrată. Dintre toate portretele făcute genialului salzburghez de-a lungul timpului, cel din filmul Amadeus este, probabil, cel mai distorsionat. Mozart apare acolo atât de confuz, de iritabil, de trivial, de sucit, încât l-ai putea lua drept nebun. Cum am mai putea crede că el este cunoscătorul profund al sufletului omenesc, cel puţin al celui feminin, precum ne lasă să întrevedem eroinele operelor sale; sau artistul cu cel mai rafinat simţ al echilibrului cromatic pe care-l descoperim în concertele scrise pentru pian? Mulţi alţi scriitori insistă pe imaginea muzicianului sărac, exploatat de către episcopul de Coloredo, iarăşi departe de adevăr.
Cum se ştie, Mozart se maturizează foarte devreme din punct de vedere profesional (pianist virtuoz, în postura de "copil minune", purtat de tatăl său în turnee prin toată Europa, compune la 5 ani primul său menuet pentru clavecin, la 7 ani i se gravează 4 sonate pentru pian, la 12 termină opera La finta semplice şi singspiel-ul Bastien şi Bastienne) şi totodată pricepe de timpuriu nevoia cultivării relaţiilor de care depinde succesul creaţiilor sale şi implicit bunăstarea lui; cu toate acestea rămâne, până la sfârşitul vieţii, un inocent, prea încrezător în intenţiile onorabile ale celorlalţi; în cele mai multe cazuri, este un compozitor analitic şi perfecţionist, decât unul căruia inspiraţia divină îi vine în valuri, cel puţin aşa declară el singur; are o capacitate de asimilare neobişnuită şi în acelaşi timp îi place să experimenteze, însă nu discută decât ocazional şi tangenţial despre compoziţiile sau ideile sale muzicale; vădeşte o aplecare spre credinţă puţin obişnuită la un tânăr, pe care o păstrează şi o aprofundează până la sfârşitul vieţii; e un visător ce croieşte neîncetat planuri, rareori duse la îndeplinire; un cheltuitor ce-şi permite numeroase capricii şi de aceea rămâne adesea fără bani, asta neînsemnând că n-ar fi câştigat destul; devine treptat un fiu destul de rece şi un frate hapsân, în ciuda aparenţelor afectuoase; ca soţ, numai Dumnezeu ştie dacă era cu adevărat fidel, deşi "relaţiile" sale extraconjugale, de care a tot fost acuzat, n-au fost niciodată dovedite etc., etc.
Vă avertizez să nu luaţi drept literă de lege tot ce am înşirat eu mai sus, în pofida faptului că, în continuare, voi încerca să ilustrez această schiţă de portret alegând citatele cele mai elocvente din scrisori. Nu urmăresc să vă manipulez, procedând astfel, ci mai curând să vă stârnesc interesul în a vă face o părere citind singuri scrisorile, după ce luaţi cunoştinţă de ele din articolul meu. În ceea ce-l priveşte pe Mozart, eu adopt punctul de vedere al unuia dintre biografii săi, Wolfgang Hildesheimer: "Misterul Mozart rezidă tocmai în faptul că «omul» nu se lasă descifrat", cu toate că majoritatea cercetătorilor asta au încercat să facă. Sub aparenţa cursivă şi relaxată a scrisului său, se ascunde o stăpânire de sine arareori scăpată de sub control - doar atunci când se referă la cei ce nu-l apreciază destul sau vor să-i îngrădească libertatea de mişcare, cum ar fi, de pildă, episcopul de Coloredo: "Este adevărat că sunt mândru, când cineva încearcă să mă trateze cu trufie şi să mă nesocotească. Astfel se poartă Arhiepiscopul cu mine" (Viena, 26 mai-2 iunie 1781). Sau: "Arhiepiscopul nici nu poate să mă plătească pentru sclavia de la Salzburg!" (Manheimm, 12 noiembrie 1778).
De fapt, prin tot ce am spus până aici vreau să întăresc binecunoscuta idee că orice biografie (chiar bazată pe scrisori ori alte documente autentice) este un portret (sublimat) al autorului ei, şi foarte puţin al eroului căruia îi e dedicată. E de preferat, aşadar, să citiţi scrisorile lui Mozart şi să vă lămuriţi personal asupra controversatului compozitor, decât să luaţi de-a gata părerile altora.
Vă voi arăta, pentru început, ca un soi de ghid al descifrării misivelor mozartiene, două dintre multiplele feluri de a scrie ale lui Mozart. Într-o scrisoare din München, din 14 ianuarie 1775, le spune mamei şi surorii sale: "Slavă Domnului, opera mea (La finta giardiniera) a văzut ieri, 13, scena şi a reuşit atât de bine, încât mi-e imposibil să-ţi descriu gălăgia ce s-a produs... după fiecare arie a urmat necontenit o explozie înspăimântătoare de aplauze şi strigăte de viva maestro... aplauzele şi tropotele nu încetau decât dacă ariile erau din nou reluate, şi tot aşa mereu".
"După aceea m-am dus cu tata într-o anumită cameră, prin care trebuia să treacă Prinţul Elector şi toată Curtea sa, şi am sărutat mâna Alteţelor lor, Prinţului Elector şi Prinţesei, şi a altor Alteţe, care au fost cu toţii plini de amabilitate".
Când e mai relaxat, devine imediat ironic, indiferent de rangul celor pomeniţi: "Aici se joacă o operă de Jommeli. E frumoasă, dar prea cizelată şi învechită pentru teatru... Dansurile sunt insuportabil de pompoase... Regele are o educaţie de stricat ca toţi napolitanii şi în timpul spectacolului stă în picioare pe un scăunel, ca să pară ceva mai înalt decât Regina..." (Neapole, 5 iunie 1770). Şi tot despre capete încoronate: "La un moment dat, s-a întâmplat că plebea vieneză, care şi aşa e destul de lipsită de maniere, să se îmbulzească astfel încât au împins-o pe Marea Ducesă de la braţul Împăratului până în mijlocul dansatorilor. Împăratul (Iosif al II-lea, n.m.) a început să bată cu piciorul în pământ, să înjure ca un vagabond, să îmbrâncească lumea şi să lovească în stânga şi în dreapta" (Viena, 5 decembrie, 1781). Sau: "Deasupra noastră stă un violonist; sub noi este un altul, alături de noi un profesor de canto care dă lecţii, în ultima cameră în faţa noastră este un oboist. E o plăcere pentru a compune! Îţi dă şi multe idei!" (Milan, 24 august, 1771).
Iată-l făcându-şi din nimic vise de căpătuială, încrezător în promisiunile cele mai năstruşnice, parcă ar fi lăptăreasa din fabula lui La Fontaine: "Domnul Albert a formulat, încă de la sosirea mea, un proiect a cărui realizare nu mi se pare imposibilă. Anume, el vrea să adune de la prieteni buni, care să contribuie fiecare numai cu 1 ducat pe lună, ceea ce ar face 10 ducaţi lunar, mai precis 50 de guldeni, iar anual 600 de guldeni. Dacă aş mai primi din partea contelui Seeau numai 200 guldeni anual, ar face 800 de guldeni. Ce părere ar avea tata de această idee? N-ar fi acceptabilă oare dacă ar deveni realitate?... Iar dacă dumneata...ai dori să vii să-ţi petreci viaţa la München, ar fi cel mai bun şi mai simplu lucru - căci dacă la Salzburg am fost nevoiţi să trăim cu 504 guldeni, n-am putea oare să trăim mai bine la München, cu 600 sau 800 de guldeni?" (München 30 septembrie 1777). Fireşte, tatăl său îl aduce cu picioarele pe pământ în următoarea scrisoare. (Cu Beethoven s-a petrecut, totuşi, această minune, numai că n-a durat prea mult. Prinţii Kinsky, Lobkowitz şi arhiducele Rudolf au semnat în 1809 un decret prin care cei trei îi garantau lui Beethoven o generoasă rentă anuală de 4.000 de florini. Însă în 1812 moare prinţul Kinsky, apoi în 1816 şi prinţul Lobkowitz, iar urmaşii lor îi retrag compozitorului sprijinul financiar).
Poate pentru că e un visător, tânărul Mozart se îndrăgosteşte foarte repede şi, de aici, alte planuri, care de care mai fanteziste: "Azi, 17, dimineaţa, scriu şi susţin cu tărie că mica mea verişoară este frumoasă, deşteaptă, scumpă, îndemânatică şi veselă" (Augsburg, 17 octombrie 1777). Îi place imediat la fel de mult fata lui Stein, constructorul de piane. Şi după câteva luni doar, Aloysia Weber, iubirea vieţii, se pare: "Cât despre cântatul ei, jur pe viaţa mea că-mi va face cinste. În acest scurt timp (de când a ajuns el la Mannheim, n.m.), ea a şi învăţat multe de la mine, şi cât va mai învăţa încă de aici înainte!". "... domnul Weber va face demersurile necesare pentru a aranja un concert împreună...". "Te rog să faci tot posibilul ca să putem pleca în Italia" (Mannheim, 4 februarie 1778). Toate astea se petreceau în timp ce călătorea spre Paris, pe un traseu amănunţit planificat (de care Mozart nu prea ţinea seama) de către tatăl său, călătorie în vederea căreia Leopold Mozart făcuse împrumuturi plătite cu greu până la sfârşitul vieţii sale. Reacţia tatălui, plină de bun simţ şi mai cu seamă vehementă, l-a determinat în fine pe Mozart să-şi continue drumul spre Mecca muzicii acelei epoci, Parisul.
Biografii cred că văduva lui Mozart, Constanze, a triat cu grijă scrisorile, îndepărtând tot ce nu i se părea convenabil, pentru a apărea ea într-o lumină cât mai favorabilă (anumite pasaje "indecente" au putut fi refăcute, totuşi, ulterior). Al doilea soţ al ei, Georg Nikolaus Nissen, fost cenzor la Copenhaga timp de 10 ani, cel care a încercat să scrie, pentru prima oară, o biografie mozartiană bazată pe documente autentice, îi va fi dat o mână de ajutor. Aşa se face că nu s-a păstrat decât o singură scrisoare adresată Aloysiei, dar în ea Mozart nu îndrăzneşte să-şi declare dragostea care-l mistuia. Îi dă cu prisosinţă sfaturi, într-o manieră protocolară, despre cum e mai bine să cânte ariile scrise special pentru ea: "Mi-aţi face o mare bucurie dacă aţi începe să studiaţi cu sârg scena mea din Andromeda (Ah, lo previdi!). Vă asigur că vi se potriveşte şi că vă va aduce mult succes. În special îmi permit să vă recomand călduros expresia, să vă gândiţi bine la sensul şi puterea cuvintelor, să vă transpuneţi în mod serios în starea de spirit şi situaţia Andromedei şi să vă imaginaţi că sunteţi chiar ea!" O singură dată pana îi scapă de sub control şi atunci apar cuvinte înflăcărate: "Voi fi însă în dispoziţia şi starea cea mai fericită în ziua în care voi trăi bucuria nemăsurată de a vă revedea şi a vă îmbrăţişa din toată inima. Aceasta este tot ce pot dori şi râvni deocamdată. Numai în această dorinţă, în această speranţă, găsesc consolare şi pace" (Paris, 30 iulie, 1778).
La întoarcerea de la Paris (unde succesul îl ocolise şi unde îşi îngropase şi mama, nu numai iluziile), Aloysia Weber, stabilită împreună cu familia la München, îl primeşte cu răceală, ba chiar îl respinge pe îndrăgostitul fără leac. Mozart suferă o cădere nervoasă în casa unui prieten, flautistul Becke, care scrie la Salzburg: "... Începe să mă deprime şi pe mine, deoarece nu pot să-l fac să se oprească din plâns de aproape o oră". Însuşi Mozart recunoaşte: "Aceasta o scriu găzduit la dl Becke. Slavă şi mulţumire Domnului, am sosit cu bine în ziua de 25, dar până acum mi-a fost imposibil să-ţi scriu. Îmi rezerv toate veştile pentru când voi avea fericirea şi bucuria să-ţi pot vorbi personal, căci astăzi nu pot decât să plâng - am o inimă mult prea sensibilă..." (München, 29 decembrie 1778).
Însă, orice i s-ar întâmpla, tânărul Mozart nu uită de darul său componistic neobişnuit, pe care-l afirmă cu toată tăria: "Eu sunt compozitor şi născut să devin dirijor. Nu pot şi nu vreau să-mi îngrop astfel talentul meu de a compune (dând lecţii de pian, n.m.) şi pe care Dumnezeu mi l-a dăruit cu atâta bogăţie (pot să spun aceasta fără trufie, căci o simt acum mai mult ca oricând)... Aş prefera, ca să spun aşa, să neglijez mai degrabă pianul decât compoziţia, căci pianul este pentru mine numai un accesoriu, deşi, slavă Domnului, un accesoriu important!" (Mannheim, 7 februarie 1778).
http://saturnalia.3xforum.ro/viewtopic. ... =9845#9845
_______________________________________
 
|
|
