|
|
Veronica D. Niculescu: Adeb
Fragment
Doctorul de animale
Se lipise cu trupul de uşa rece a balconului, căci nu se făcea să fie atât de fierbinte într-o noapte aşa cruntă. Prin geamul înalt, prin genele ude, atârnând mai grele decât felia de beton de deasupra, privea formele albe ale peisajului îngheţat, mânjit pe alocuri de un indigo vechi, bătrână copie a altor nopţi triste.
Soneria a sunat lung, de multe ori, iar prin uşa de la intrare a răzbătut glasul Nicoletei, întâi vesel, ca un ciripit de copil cu burta plină de lapte, apoi tot mai îngrijorat. “Ce face?” Luminile fuseseră stinse din timp. Singurătatea îi era un abţibild lipit dureros de geam, transparent, floare de gheaţă născătoare de fantastice încrucişări de linii imprevizibile, în unghiuri ascuţite, periculoase. Balconul îşi pierduse înălţimea, dar nu şi darul de a fi ameţitor, iar clapele lui imaginare sunau încă înfundat, în acelaşi ritm tărăgănat, rusesc, cum reuşeau vara, în serile verzui când ea, îndrăgostită, asculta muzică tolănită în şezlong, cu tălpile goale sprijinite de balustradă. Soneria tăcuse.
Fugi, dă-te de la fereastră, lasă-i să plece gândindu-se că petreci Revelionul undeva, altundeva, într-o cameră caldă, luminată cu roşu şi verde crăciunesc, că-ţi stă aşa de bine în rochia de seară, ciorapii ţi se întind impecabil pe picioarele fine, atât de scumpe la vedere, ascunse mereu sub blugii roşi pe la buzunare. Că sânii îţi tresaltă ghiduşi sub mătasea, neagră desigur, lăsându-se zăriţi cam atât, o dată pe an – între ani. Mieluşei liberi, boticuri umede de viţei, uite-i cum privesc chiar acum naivi, dezgoliţi, în oglinda înnegrită proptită pe parchet, aşteptând o mână care să le şteargă broboanele fine, miraţi că mâna întârzie. El e tot mai departe.
Artificii s-au străduit să lumineze cerul la miezul nopţii, dar cerul nu s-a lăsat luminat. A plâns când lumea râdea, mică icoană palidă, femeie părăsită între ruinele propriului templu, cu capul plecat strigând printre lacrimi întrebări şi, prăbuşită în atâta gol dintr-o dată ivit, visând-frământând din formele singurătăţii nu un prinţ călare, ci un bărbat desenat din linii simple, cum nicicând nu-şi dorise. Adormi târziu, pe perna zvântată, împletind rugăminţi cu promisiuni, cu repetatele întrebări, până ce toate se contopiră în vise, învârtite în cercuri concentrice, colorate vârtejuri sfâşietoare. Sufrageria mirosea încă a obraz aspru, bărbătesc, însă doar imaginaţia femeii era cea care se încăpăţâna să păstreze aroma iubitului între pereţii camerei reci, pustiite.
http://saturnalia.3xforum.ro/viewtopic. ... 0267#10267
_______________________________________
 http://saturnalia.3xforum.ro/ ENJOY LIFE LIKE I DO
|
|
