|
|
Valeriu Cristea
03.10.2007
Bagaje pentru paradis
Editura Cartea Românească, 2007
Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
Fragment
Regret că nu avem copii? Fireşte. Dar parcă nu atât de mult. Poate pentru că am înţeles că nu poţi avea totul. Dumnezeu ne-a dat atâta fericire în căsnicie, încât şi-o fi zis: e prea destul pentru ei. De copii e nevoie în căsniciile nefericite. Tot aşa îmi explic de ce am rămas, de o bucată de vreme, fără prieteni. Eu, care şi la Cluj, şi la Bucureşti, am avut întotdeauna prieteni, eu care - sunt convins de acest lucru - am vocaţia prieteniei. Se vede însă că orice fericire se plăteşte...
Regretului de a nu putea avea copii (RH cu anticorpi era formula ştiinţifică a acestei fatalităţi) i-a pus o violentă surdină şi faptul că, din dorinţa de a-i avea, Doina îşi punea în primejdie nu numai sănătatea, ci şi viaţa. În 27 iulie 1967, la ora şase dimineaţa, am fost trezit de un telefon de la spitalul unde, de vreo săptămână, Doina, în luna a şaptea fiind, se internase în urma unei puternice hemoragii. Pe un ton rece, profesional, o femeie mi-a comunicat că "soţia dvs. a născut astă noapte un copil mort". La întrebarea mea precipitată, "dar ea, ea cum se simte", mi s-a părut că persoana de la celălalt capăt al firului se eschivează. Foarte îngrijorat, am traversat oraşul, împreună cu Jeni, pentru ca, abia ajuns acolo, la acea maternitate din Bucureştii Noi, să mă înspăimânt de-a binelea. La întrebările insistente ale soră-mi, dacă Doina e în afară de orice pericol, medicul care se nimerise să fie de gardă când Doina născuse (născuse e un fel de a spune, căci pruncul fusese, de fapt, extras, scos cu forcepsul) a rămas foarte prudent, ferindu-se să ne dea acele asigurări liniştitoare aşteptate de mine cu o disperată aviditate. Mi s-a permis să urc s-o văd, era undeva la etaj, avea temperatură mare, halucina. M-a recunoscut totuşi, şi numai ea, în acea dimineaţă îngrozitoare, a încercat să-mi dea curaj, spunându-mi că "se simte bine". Mai târziu mi-a povestit că visa, că vedea nişte lucruri extraordinar de frumoase. Am trăit atunci câteva zile de cumplită incertitudine. Am postit, m-am şi rugat? Nu mai ţin minte, nu cred. Practicam, în schimb, un fel de exerciţii bizare, de colosală încordare a voinţei şi a întregului corp, ca s-o "ajut" pe Doina. Şi poate chiar am ajutat-o. Mă văd în una din serile acelui scurt, dar teribil interval, pe la nouă - mă întorceam de la redacţie, se întunecase -, pe strada, aproape pustie la acea oră, ce ducea de la fostul magazin Dinischiotul la fosta biserică Sf. Vineri, cabrat tot, într-o supremă, rubensiană mobilizare a forţelor, împotrivindu-mă, la cea mai înaltă tensiune a fiinţei, primejdiei, ca şi cum mă pregăteam să dau piept cu ea, fizic, s-o înfrunt şi s-o resping.
Copilul născut mort era băiat, avea un picior mai scurt şi - Doina însăşi mi-a spus (cu ce ochi îndoliaţi de mamă l-o fi privit din iadul suferinţelor sale zadarnice?) - semăna cu mine. De văzut nu l-am văzut: nici eu nu am cerut, nici cei de la spital nu mi-au propus să mi-l arate. Preocupat de starea Doinei, m-am gândit prea puţin de el. De fapt, aproape deloc. A rămas pentru mine aproape o abstracţiune. Cât de puţină milă am cheltuit pentru propriul meu copil, pentru singurul meu fiu, născut mort. O singură dată, la mult timp după aceea, am fost zguduit de o violentă criză de vinovăţie, am simţit o insuportabilă remuşcare, o stare vecină cu teroarea, de parcă eu însumi l-aş fi ucis, ceea ce într-un fel putea fi adevărat. Era târziu, ne culcasem deja şi nu ştiu cum am început să vorbim - ca niciodată - despre el. Fără să-şi dea seama (nu de un plagiat îi ardea ei în acele clipe, nu de dorinţa de a fi livrescă putea fi bănuită , Doina a evocat, exact ca în Dostoievski (autorul Fraţilor Karamazov are un asemenea pasaj undeva, poate chiar în Fraţii Karamazov), unghiile micuţe ale copilaşului nostru uitat, perfect desenate, formate. Şi abia atunci l-am văzut (abstracţiunea se transformase brusc într-o imagine de o insuportabilă concreteţe), şi văzându-l m-a cuprins o milă infinită faţă de soarta acestei fiinţe fără noroc, care n-a izbutit să înghită nici măcar o gură de aer, care n-a avut răgazul să cunoască afecţiunea nimănui, în afară de cea a mamei sale în delir. Asemenea copii, născuţi morţi, nici măcar nu se îngroapă. La vreo 15 ani de la naşterea şi moartea lui, Tibi (aşa îl "botezasem" în timpul sarcinii) mi-a apărut dintr-o dată în faţa ochilor ca năluca prunc-ucigaşului Boris Godunov.
A doua naştere, prin cezariană, tot prematură, tot în urma unor puternice hemoragii, s-a soldat - în august 1975 - cu acelaşi rezultat: un alt copil mort, de data aceasta malformat. Era o fetiţă, mi s-a propus s-o văd, am refuzat. Mersesem, în această a doua sarcină a Doinei dusă până la capăt, pe mâna unui medic în vârstă, cu o vastă experienţă, de la spitalul "Caritas". Ne asigurase că totul se va termina cu bine. Analizele pe care le făceam periodic la Institutul de Hematologie arătau însă altceva: în ciuda masivului tratament efectuat (inclusiv cu cortizon), numărul de anticorpi rămânea foarte ridicat. Medicii de la Institut clătinau, sceptici, din cap. Aveam o atât de mare încredere în doctorul V.T. de la "Caritas" deoarece, cu câţiva ani înainte, el ne fusese salvatorul, lui îi datoram ieşirea din cea mai dramatică perioadă a căsniciei noastre, din punctul de vedere al sănătăţii Doinei, mereu periclitată de sarcini. La sfârşitul anului 1971, ea încăpuse pe mâinile unui medic nepriceput şi escroc. După o întrerupere de sarcină, nu se simţise bine luni de zile. Ca să ne sperie şi să ne stoarcă mai mulţi bani, individul nu excludea nici supoziţia cea mai rea. Găsise că e cazul să se facă şi o biopsie. În aşteptarea rezultatului, ce îngrozitoare clipe de suspans... În acele clipe m-am legat pentru totdeauna de anumite străzi (a Sborului, de pildă sau perimetre (cel de lângă Piaţa Matache, unde se afla, pe atunci, un laborator de analize medicale), asupra cărora mi-am proiectat disperarea, apoi bucuria. Urmele acestor proiecţii nu s-au şters de tot nici până azi. Doamne, cum ne-a chinuit pe toţi omul acela lacom, deja îmbogăţit în ciuda mediocrităţii sale (fusesem împreună cu tata, care m-a ajutat mult şi în acea perioadă, la el acasă, intrasem în apartamentul lui sufocat parcă de lucruri şi situat în una din cele mai frumoase şi mai centrale zone ale capitalei: atunci ne-a speriat pentru prima dată foarte tare şi ca o dovadă că ar putea fi şi aşa ne-a povestit o istorie tragic-vulgară despre o femeie tânără care ştiind că e bolnavă de cancer l-a rugat pe el - de ce tocmai pe el? - s-o scoată într-o seară la restaurant, să mai guste o dată din cupa de plăceri a vieţii). Îmi amintesc, din acea lungă perioadă de îngrijorări şi alarme aproape continue, care parcă nu vroia să ia sfârşit: un coşmar ce nu accepta nicicum să se risipească (mai trecusem prin asemenea momente grele, dar şi momentele, la rândul lor, trecuseră; acum, în schimb, greutatea nu se lăsa aruncată de pe umeri, piatra luată de pe inimă - zile, săptămâni, luni în şir; marea clipă a descătuşării nu mai sosea), de un prânz cu lacrimi. Deznădăjduit de o veste rea tocmai primită, din cele pe care avea grijă să ni le servească din când în când medicul şarlatan, am izbucnit în plâns, mama a încercat să mă îmbărbăteze şi, după un timp, m-a obligat să mănânc. Şi am mâncat, cu ochii împăienjeniţi, tocăniţă de cartofi cu carne de pui. De atunci nu pot să sufăr acest fel de mâncare.
http://saturnalia.3xforum.ro/viewtopic. ... 1482#11482
_______________________________________
 http://saturnalia.3xforum.ro/ ENJOY LIFE LIKE I DO
|
|
